Vorbim cu Maica Domnului si-i spunem: „Da, Maică, te mărim! Te mărim pentru că «esti mai cinstită decât heruvimii»", adică mai cinstită decât cei care sunt In apropierea lui Dumnezeu, fiintele ceresti care se numesc heruvimi si care aduc mărire lui Dumnezeu. Mai sunt si alte fiinte preamăritoare de Dumnezeu, din imediata apropiere a lui Dumnezeu, serafimii. Si zicem către Maica Domnului: „Esti mai mărită, fără de asemănare, decât serafimii". Esti mai presus de heruvimi, esti mai presus de serafimi, pentru că „fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul ai născut" si de aceea, pe tine, „Născătoare de Dumnezeu, te mărim". După ce spunem cuvintele acestea de Indemn, zicem: „Străin lucru este maicilor fecioria, străină este si fecioarelor nasterea de fii". Deci două lucruri care nu se potrivesc unul cu altul. Nu se potriveste starea de mamă cu starea de fecioară. Cineva nu poate să fie si fecioară si mamă. Si totusi, cineva a fost si fecioară si mamă. Cine? Maica Domnului! Si zicem: „Străin lucru este maicilor fecioria, străin si fecioarelor nasterea de fii, dar Intru tine, de Dumnezeu Născătoare, amândouă s-au rânduit". Maica Domnului a născut fiind fecioară, a rămas fecioară si este pururea fecioară. Este un lucru uimitor pentru noi, un lucru la care poate că noi nu ne-am fi gândit, dar pe care ne Invată Biserica noastră să-l gândim: că Maica Domnului este Maică Pururea fecioară.

Toate bucuriile credintei noastre, toate bucuriile crestine: bucuria de Domnul Hristos, bucuria de Invătătura Domnului Hristos, bucuria din Jertfa Domnului Hristos, bucuria din Invierea Domnului Hristos, bucuria din Inăltarea la cer a Domnului Hristos, bucuria din gândul la cea de-a doua venire a Domnului Hristos, bucuria din tot ce stim despre Domnul Hristos, bucuria din Sfânta Liturghie pe care ne-a lăsat-o Domnul Hristos, bucuria din Sfânta Impărtăsire cu Sfintele Taine, cu Trupul si Sângele Domnului Hristos, toate acestea, vin prin Maica Domnului. Noi suntem cinstitori ai Maicii Domnului. De ce o cinstim noi pe Maica Domnului, de ce o pomenim pe Maica Domnului, de ce o mărim pe Maica Domnului? Cel dintâi răspuns la Intrebarea aceasta este: „Pentru că asa ne Invată Biserica noastră!" Asa ne-am pomenit. Ne-am pomenit In lumea aceasta ca cinstitori ai Maicii Domnului. Am trăit de-a lungul vietii noastre cu gândul la Maica Domnului.

Nu stiu dacă ati băgat de seamă că Intre rugăciunile de multumire după ce ne Impărtăsim cu Sfintele Taine, este si o rugăciune către Maica Domnului, In care se arată ce trebuie să credem noi, să simtim noi, In legătură cu Maica Domnului: „Preasfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare". Nu zicem „Preasfântă Stăpâna noastră". Ca si când ni s-ar atrage atentia: „Bagă de seamă, stai In fata Maicii Domnului si spui cuvinte care te privesc pe tine". Nu te interesează ce zic altii, ce gândesc altii. Tu, preasfântă Stăpâna mea, Născătoare de Dumnezeu. Deci te stiu Născătoare de Dumnezeu si Stăpână, dar Stăpâna mea. „Preasfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, care esti lumina Intunecatului meu suflet". Lumină Intunecatului meu suflet... Deci o socotim pe Maica Domnului lumină. De ce? Pentru că fiind Maica Luminii, Maica Domnului Hristos, este si ea lumină. Deci, „Preasfântă Stăpâna mea, de Dumnezeu Născătoare, care esti lumina Intunecatului meu suflet, nădejdea, acoperământul, scăparea, mângâierea si bucuria mea".

Ce să fie Maica Domnului pentru noi? Nădejde. Incă o nădejde! De ce? Pentru că avem ajutorul Maicii Domnului. Si dacă stim de ajutorul Maicii Domnului, de ocrotirea Maicii Domnului, de acoperământul Maicii Domnului, de mijlocirea Maicii Domnului si de rugăciunile Maicii Domnului, avem un plus de nădejde. Maica Domnului este nădejde: "Toată nădejdea mea spre tine o pun Maica lui Dumnezeu, păzeste-mă sub sfânt acoperământul tău".

Ce mai este Maica Domnului? Acoperământ. Ce Inseamnă „acoperământ"? Nu că stă Maica Domnului cu ceva Intins deasupra noastră, ci că Maica Domnului este apărătoarea noastră. Ne scoate din primejdii, ne apără de rele. „Apărătoare Doamnă, pentru biruintă multumiri, izbăvindu-ne din nevoi, aducem tie, Născătoare de Dumnezeu" care esti apărătoare pentru noi. Nădejdea, acoperământul, scăparea, adică un fel de refugiu al nostru. Maica Domnului este o mângâiere pentru noi. Câtă vreme ne trăiesc părintii, câtă vreme ne trăieste mama, parcă avem pe cineva. Chiar dacă ne-am putea gândi vreodată că ne-ar părăsi toată lumea, mama nu ne părăseste. De ce? Pentru ca o mama nu face asa ceva. Trebuie să constientizam că Maica Domnului este mamă. Si nu este mamă numai pentru Domnul Hristos, este mamă pentru toti cei care vrem s-o avem de mamă.

Maica Domnului ne cheamă la Domnul Hristos, ne cheamă să fim aproape de Domnul Hristos. Domnul Hristos ne este binevoitor, vrea să ne ocrotească asa cum găina Isi Intinde aripile peste puii ei. Ati văzut clostile, cum Isi adună, seara, puisorii In jurul lor, cum Ii acoperă si le dau căldură din trupurile lor? Asa face mama closcă, asa face mama mamă si asa face Maica Domnului: ne duce la Domnul Hristos si ne recomandă si pe noi, cum i-a recomandat pe cei de la Nunta din Cana Galileii, care nu mai aveau vin si cărora Domnul Hristos le-a făcut vin din apă (cf. Ioan 2). De ce? Pentru că a mijlocit Maica Domnului. Sigur că ne ajută Dumnezeu In primul rând. Dar, de multe ori ne gândim că suntem păcătosi si că nu suntem vrednici să se ocupe Dumnezeu de noi. Dumnezeu nu ne lasă niciodată! Nu ne lasă niciodată, prin oricât de grele Imprejurări am trece. Ori de-am fi bolnavi, ori de-am fi infirmi, ori de-am fi neputinciosi, Dumnezeu nu ne lasă. Nu ne lasă nici Maica Domnului. Maica Domnului este cu noi si ne ajută, ne Intăreste, se roagă pentru noi, ne ocroteste si ne mângâie.

"Lumina Intunecatului meu suflet, nădejdea, acoperămân-tul, scăparea, mângâierea si bucuria mea". Aceasta este Maica Domnului pentru noi: ne duce la Domnul Hristos, Care a vrut si vrea să ne ocrotească, să ne ajute si să ne acopere cum acoperă găina puii săi. Domnul Hristos a zis: „De câte ori am voit să adun pe fiii tăi, cum adună pasărea puii săi sub aripi" (Luca 13, 34). Niciodată nu putem fi singuri când Il avem pe Dumnezeu. Niciodată nu suntem singuri când o avem pe Maica Domnului. Niciodată nu suntem singuri când Ii avem pe sfintii lui Dumnezeu. Niciodată nu suntem părăsiti când Dumnezeu este cu noi, când Maica Domnului este cu noi. Stiti cine este părăsit? Acela care vrea să fie părăsit, acela care Injură, acela care minte, acela care fură, acela care face scandal, acela care bea, care se Imbată si face rele-n casă. Acela nu este cu darul lui Dumnezeu si aceluia i-ar putea zice Domnul Hristos: „De câte ori voit-am să vă adun cum adună găina puii săi sub aripi, dar n-ati vrut". Cine vrea să fie cu Dumnezeu, Il are pe Dumnezeu. Cuvintele lui sunt cuvintele lui Dumnezeu, gândurile lui sunt gândurile lui Dumnezeu, simtirea lui este simtirea lui Dumnezeu.

Să avem mai multă Incredere In Dumnezeu, mai multă Incredere In Maica Domnului, mai multă Incredere In bunătatea lui Dumnezeu si In bunătatea Maicii Domnului. „Pe Născătoarea de Dumnezeu si Maica Luminii, Intru cântări cinstind-o să o mărim". Să o mărim cum a mărit-o Dumnezeu când a ales-o. Să o mărim cum a mărit-o Fiul său când S-a sălăsluit In pântecele ei cel pururea fecioresc. Să o mărim cum a mărit-o Ingerul binevestitor care i-a zis: „Binecuvântată esti tu Intre femei" (Luca 1, 28). Să o mărim cum a mărit-o Elisabeta, plină de Duhul Sfânt, care a zis: „Binecuvântată esti tu Intre femei si binecuvântat este rodul pântecelui tău" (Luca 1, 42). Să o mărim cum a mărit-o femeia care a ridicat glas din popor si a zis către Domnul Hristos: „Fericit este pântecele care Te-a purtat si fericiti sunt sânii pe care i-ai supt" (Luca 11, 27). Să o mărim cum au mărit-o Ingerii si toti sfintii, cum a mărit-o Biserica In toată vremea si să nu ne lăsăm Incurcati In gândurile noastre si In simtirile noastre de oameni care nu sunt cinstitori ai Maicii Domnului. Să-i lăsăm In pace, să ne rugăm pentru ei, să-i ocolim când ne spun că nu facem bine când o cinstim pe Maica Domnului.

Sfârsesc aceste gânduri asezate astazi pe hartie cu nadejdea ca vom fi cu totii mic si mare la sarbatoarea Adormirea Maicii Domnului la sfanta noastra biserica. Dumnezeu să ne ajute, Maica Domnului să ne ocrotească si să ne Inteleptească! La multi ani tuturor celor care-si sarbatoresc in 15 august ziua numelui!

Pr. Ghica

Iti spune ea ce sa faci, tu numai sa o asculti.Spunea Sf. Ioan Gura de Aur: "Cum sa iti asculte Dumnezeu rugaciunea, daca tu nu ti-o asculti?". Daca noi nu ne ascultam, atunci cand le rostim, propriile rugaciuni, daca nu suntem prezenti in ele, daca le spunem formal si cine stie unde suntem cu mintea si cu simtirea in clipele acelea, atunci cum sa asculte Dumnezeu ce-i ceri? Rugaciunea impune prezenta. Traire integrala, trup si suflet. Rugaciunea trebuie sa treaca prin tine ca sa ajunga la Dumnezeu. Urcusul nostru spre Dumnezeu este prin noi insine. Drumul catre Dumnezeu este launtric.

Si rugaciunea, ca sa ajunga la Dumnezeu, trebuie sa mearga pe drumul acesta. Daca nu ajunge la tine, nu ajunge nici la Dumnezeu.- Presupunand ca ai taria aceasta, de a-ti asculta propria rugaciune, de a ti-o face stapana pe minte, gonind gandurile care te bantuie necontenit, ce reguli ar trebui sa folosim mai departe, ca sa fim siguri ca dorintele ne vor fi auzite si implinite? Exista o randuiala a rugaciunii? - Rugaciunea este un mod de a fi. Ne raportam la ea uneori prea simplist, prea utilitarist, ca in paganism, unde preotul cerea de la zei sa aduca ploaia, comunicai cumva pe interese cu divinitatea. Rugaciunea inseamna cu mult mai mult. E o convorbire cu Dumnezeu, pe care il iei partas la viata ta. Iti deschizi sufletul in fata lui. Te imprietenesti cu el si ti-l iei tovaras de drum. Nu e potrivit ca de cum incepi sa spui rugaciunea, sa ceri. Sa soliciti ceva.

In primul rand, trebuie sa multumesti. Sa multumesti ca existi, ca ti-a mai daruit Dumnezeu o zi insorita, ca vezi lumina si frumusetile lumii. Sunt atatea motive de multumire in viata ta, doar sa ti-o privesti de mic copil si pana unde esti azi, si vei vedea cat de mult poti sa multumesti. Si mai exista o randuiala a rugaciunii: recunoasterea vinovatiei. Rugaciunea nu poate sa se implineasca daca nu-ti recunosti vina. Nu poti sa-l incarci pe Dumnezeu cu problemele tale, cu nevoile tale, cu viata ta, daca nu ti-o asumi. Iar ca sa ti-o asumi, trebuie sa-ti recunosti greselile. Zilnic ne incarcam cu lucruri bune, cu lucruri rele, ne tot incarcam. Cand ne incarcam prea mult si ne slabesc puterile si nu mai putem duce greul, sa luam povara asupra noastra si prin noi sa o punem, prin rugaciune, asupra lui Dumnezeu. Este un transfer extraordinar! Descarcarea asta permanenta de toate grijile, pana ce ramai usor si curat.

Prin faptul ca-l incarci pe Dumnezeu cu poverile tale nu inseamna ca devii nepasator, ca nu-ti mai pasa, dimpotriva, te raportezi cu atat mai esential si mai corect fata de el. Dumnezeu vrea sa rezolve toate problemele noastre.- Ce rugaciuni trebuie spuse la inceput? Cele rostite cu cuvintele noastre, sau cele consacrate, din carti? - E foarte bine sa ne rugam cu cuvintele din cartile sfinte, dar e bine sa ne rugam si cu cuvintele noastre

Rugaciunea prin cuvintele noastre e mai directa. Nu pot sa nu leg rugaciunea de concretul vietii. "Faca-se voia ta, Doamne", dar in imediatul existentei mele. Cat priveste ordinea lor, mai intai se spun rugaciunile consacrate, Crezul, Tatal Nostru, pe dinafara, cine le stie, cine nu, le citeste din ceaslov sau din cartea de rugaciuni. Celelalte rugaciuni, exprimate prin cuvintele noastre, le rostim la sfarsit. Bine ar fi sa citim si cate un acatist."Domnul Hristos e intrupat si in clipe"- Lumea traieste astazi pe fuga, oamenii sunt grabiti, n-au timp totdeauna sa citeasca din carti, mai ales dimineta, cand incepe o zi de munca si griji. - Oamenii sunt grabiti pentru ca traiesc in logica lumii care ii inconjoara.

De mine depinde sa-mi organizez astfel viata, incat sa fac loc pentru rugaciune in ea. Graba asta, asa de tiranica, este artificiala. Daca seara, cand ma intorc de la munca, in loc sa ma asez in fata televizorului sau a calculatorului, ma integrez linistit in viata mea de familie, traindu-i rostul firesc, voi avea timp suficient sa ma odihnesc si voi avea si starea sa-mi spun rugaciunile, si pe cele de seara, si pe cele de dimineata. Daca traiesc in logica lumii si-n graba ei, voi ajunge sa mai zic doar un "Doamne ajuta" si sa-mi fac o cruce, asa cum fac majoritatea oamenilor de azi. Dar iata ca ce nu pot unii, altii pot, exact in aceleasi conditii de viata. Exista multi oameni care stiu sa isi faca timp pentru rugaciune, ceea ce inseamna ca ea depinde de noi, de felul in care ne randuim zilele.

Exista un timp anume, o ora a rugaciunii, de care depinde izbanda ei? - Sfintii parinti spun asa: cel care se roaga numai cand se roaga, acela nu se roaga. Acela care se roaga numai cand se roaga e cel ce spune rugaciunea numai dimineata si seara. Important este sa te rogi si dupa rugaciune, sa spui rugaciunea si peste zi. Care nu trebuie sa fie lunga. E de-ajuns doar o clipa. Domnul Hristos e intrupat si in clipe.- O rugaciune intr-o clipa? - Lucrul acesta se dobandeste in timp, prin practica neintrerupta a rugaciunii si cu deschidere mai mare spre cer. Cerul nu e numai in cer, cerul e si pe pamant. Odata cu intruparea domnului nostru Hristos, s-a intrupat cerul si pe pamant. Sa ne deschidem catre cerescul din pamantesc. Sa fim prin pamant mai deschisi catre cer. Mosii si stramosii nostri au fost dintotdeauna preocupati sa cucereasca cerul. Astazi, noi suntem atat de evoluati si de civilizati, incat nu mai stim nici cum sa cucerim pamantul. Am coborat infinit mai jos fata de ei. Batranii nostri erau tot timpul cu ochii la cer, voiau sa il cucereasca, sa cucereasca vesnicia, iar eu, acum, vreau sa cuceresc si sa stapanesc timpul, imediatul vietii, si ajung macinat de timp. Cu ochii atintiti asupra lui Iisus, nu ne poate sta nimic inainte. Asupra lui Iisus din mine, din tine, a lui Iisus din flori si din iarba. Ruptura asta intre pamantesc si ceresc, asta este marea greseala. De asta nu mai avem timp si suntem grabiti. Sa incercam sa facem aceleasi lucruri, dar fara graba, sa le facem cu ochii inaltati catre cer. Asta este dimensiunea care ne lipseste, ori rugaciunea tocmai asta face. Ne deschide catre cer. Te deschizi catre Dumnezeu in tine, dar deschizi si locul, pamantul din jurul tau. Lumea in care traiesti. In toate trebuie sa-i fac loc lui Dumnezeu. Tot vorbim in ultimul timp despre comunicare, pai si cu Dumnezeu trebuie mai multa comunicare. Ce-i rugaciunea? Vorbirea cu Dumnezeu. Trebuie sa vorbim cu el tot timpul. Dumnezeu se culca si se trezeste cu noi, domnul Hristos merge cu noi la munca, deci sa vorbim mereu cu el. Raportarea asta la el, mereu la el, e rugaciune. In felul acesta, nu am nevoie de o ora anume, de un spatiu anume, intreaga mea viata e rugaciune."Rugaciunea coboara singura in inima"- Cu toata stradania noastra de a fi elevi silitori, sunt zile in care rugaciunea ni se refuza. O spunem, dar simtim ca n-are efect. Nu ajunge la Dumnezeu. Exact ca in pildele biblice, cand fumul jertfelor, in loc sa urce la cer, se risipeste peste pamant. De ce? - Nu ca rugaciunea nu-i primita, dar ea nu trece de mine, e respinsa de mine, de viata mea. Dumnezeu e ca soarele. El e numai bun, vine tot timpul catre noi, tot timpul! Spunem pe nedrept cateodata: "M-a parasit!". Nu-i adevarat, Dumnezeu nu paraseste pe nimeni. Noi il parasim pe el, ne ascundem, raul se intampla in noi. Zicea sfantul Ioan Gura de Aur ca rugaciunea se naste din atentie, din prezenta noastra in ea, dar si din cantitate. N-o sa ajungi niciodata sa te rogi foarte intens si foarte profund, foarte viu, cu rugaciuni putine. Cu cateva rugaciuni rostite intr-o zi n-ai facut nimic. Cantitatea devine un obicei si el iti schimba firea. Sunt multi oameni care zic rugaciunea mergand pe strada. Se spune ca-n felul asta ea nu se poate interioriza. Ba se poate. Chiar si mergand, faci un exercitiu al rugaciunii, mintea ta se antreneaza cumva sa se roage si cand prinzi un context potrivit, ea devine mult mai puternica si profunda, pentru ca dorinta adresata lui Dumnezeu a fost exersata indelung. Am spovedit si spovedesc un om care este foarte depravat, betiv in ultimul hal. I-am spus sa zica rugaciunea lui Iisus si s-a apucat sa o zica, dar asta nu l-a impiedicat sa se apuce iar de baut. A venit si mi-a spus: "Da, parinte, m-am imbatat, dar sa stiti ca am zis si atunci, cazut in sant, rugaciunea".

L-am certat ca bea, dar in mintea mea l-am si laudat: un om, fie el si beat, dar care spune rugaciunea lui Iisus in orice imprejurare, e pe calea cea buna. Rugaciunea lui e primita mai repede ca a mea, care e facuta dupa program. Chiar am gasit un cuvant undeva, ca Dumnezeu primeste anumite rugaminti de la pacatosi mai mult decat altele de la drepti.- Se vorbeste mult despre Rugaciunea inimii. Aveti vreun sfat despre cum se poate rosti cu folos? Cum sa-i aprindem cuvintele, cum s-o facem sa arda cu adevarat? - Rugaciunea coboara ea singura in inima. Tu trebuie doar s-o faci. Sa te rogi cu adevarat. Tu lucrezi rugaciunea si rugaciunea te lucreaza pe tine. Ajungi sa fii locuit de rugaciune, isi face ea viata ei, inlauntrul tau. Si-ti orienteaza si tie viata dupa ea. Ca pana la urma, viata rugaciunii e viata lui Dumnezeu in tine. Prin rugaciune aduci cerul in tine, il aduci in tine pe Dumnezeu. Dumnezeu locuieste si lucreaza in tine. - Cand se implineste o rugaciune, cum stiu ca acolo-i Dumnezeu si nu intamplarea?

Dumnezeu aduce pacea, bucuria si linistea. Intamplarea trece cum a venit. Nu aduce odihna aia adanca, asezarea, ocrotirea, speranta... Nici nu poti defini pana la urma ce stare iti da Dumnezeu. E mai presus de cuvinte. Doar sufletul poate sa vorbeasca deplin despre ea. Vorba batranilor, ca nimic pe lume nu e intamplator, e adevarata. Asa este. Nimic, nimic nu-i intamplator..."Pune-ti sufletul in fata oglinzii"- Puterea rugaciunii e masurata, indeobste, prin implinirea dorintelor. Am cerut, mi s-a dat. Din cate spuneti, ea pare insa cu mult mai mare. Infinita! Rugaciunea ne schimba viata. Ne ajuta sa-l aflam pe Dumnezeu si in noi, dar si in lumea care ne inconjoara, sa-i recunoastem pecetea, dupa cum spuneti, chiar si in iarba si-n flori... - Rugaciunea te face alt om. Chiar se spune despre ea ca e oglinda vietii. Atunci cand te rogi, vezi cine esti. In rugaciune, incerci sa privesti la Dumnezeu si te vezi pe tine. Prima data te intalnesti cu tine, dupa aceea cu Dumnezeu. Iar cu Dumnezeu te intalnesti in tine, nu in afara ta. Oamenii stau atata vreme in fata oglinzii, sunt asa de preocupati de infatisarea lor, se straduiesc sa arate bine. Hai sa stam si cu sufletul in fata oglinzii, sa vedem cum ne-am trezit dimineata, cum aratam, poate ne e sufletul cam botit si ar trebui sa il aranjam si pe el, sa ne aranjam caracterul, vointa, sa ne facem frumosi la suflet, pentru ziua care incepe. Sa plec frumos la drum dimineata! Iti rezolvi ziua, rezolvandu-ti starea. Iar ziua depinde de rugaciunea ta. Daca rugaciunea ta nu-i buna dimineata, si-i fuserita, si ziua o sa-ti fie la fel. Daca vrei sa rezolvi o zi inainte sa inceapa, rezolva rugaciunea, rezolva-te pe tine prin ea. Pune-ti sufletul in fata oglinzii. Ca sa va dau un exemplu, la noi in manastire, slujba incepe dimineata la trei. Terminam pe la opt. Incepem ziua cu cinci ore de rugaciune. Si mai sunt parinti care se trezesc si la 12, ca sa-si faca pravila personala. Dar nu ai nevoie de timp de odihna. Te refaci si te odihnesti rugandu-te. Rugaciunea noastra e respiratia noastra. Il respiram tot timpul pe Dumnezeu. Rugaciunea a fost si la poporul nostru lege. Prin doua lucruri am mers inainte si am ramas in istorie: prin rugaciune si post. Astea sunt cele doua aripi cu care s-a inaltat poporul nostru la cer.- Suntem in plin postul Pastilor. Exista recomandari anume pentru a ne ruga? - Postul Pastilor e o perioada cu totul si cu totul speciala. Rugaciunea liturgica e mult schimbata fata de restul anului si ea te orienteaza si in rugaciunea personala. Pe langa liturghia obisnuita de duminica, peste saptamana se face liturghia darurilor mai inainte sfintite, specifica doar postului mare. Toate slujbele sunt schimbate, amplificate, dublate de minunate cantari. E foarte important sa mergem mai des la biserica in postul Pastilor, ca sa ne integram si sa simtim mai mult. Cel putin o data pe saptamana sa ajungi la biserica. La manastire, in postul mare, psaltirea se citeste de doua ori. Nu mai vorbim de faptul ca se fac peste o suta de metanii intr-o zi. Este o perioada foarte foarte intensa de viata duhovniceasca.- Postul sporeste, si el, puterea rugaciunii? - Cand postim mai mult, trebuie sa ne si rugam mai mult, altfel se creeaza un dezechilibru. In post, si incercarile sunt mai mari. Spun parintii ca in postul mare diavolul iese la lupta cu cei credinciosi, in frunte cu generalii, cu toate fortele pe care le are. Daca nu postesti, daca nu te rogi mai mult, te vei intalni cu armata puternica a lui Satan. Multi oameni vad ca au mai multe ispite si incercari in post. Si sa fim atenti, mai ales la prima saptamana din post. E perioada cea mai intensa de infranare la mancare din tot anul. Ar trebui tinut post negru, de duminica pana miercuri.- Si mirenii? - Mirenii tin, si ei, postul cum pot. Dar macar trei zile ar trebui sa tina tot omul post negru. Si sunt care tin. In prima saptamana din post, la noi, la Oasa, vin o multime de tineri, unii casatoriti, vin sa tina prima saptamana din post cu noi. E plina bisericade ei. Nu mai putem face metanii, unii de altii. Desi sunt tineri, ei nu fug de post. Dimpotriva! Fug catre el, catre post. Nu e usor, dar dupa aceea simti ca zbori.- Rugaciunea din biserica e mai puternica decat aceea de acasa?

Cea mai puternica rugaciune e aceea in care esti tu mai prezent. Dar daca e sa alegem, rugaciunea de la biserica este mai importanta. In biserica, in mod obligatoriu, e prezent Dumnezeu cu toti sfintii si cu toate puterile ceresti. Dar si prezenta mea la biserica este obligatorie. Mersul duminica la biserica nu-i facultativ. Noi facem prea multa democratie in biserica. Democratizam si biserica, si familia. Nu-i corect. Biserica e teocratica, nu democratica. Acolo avem porunci. Cum spunea si parintele Arsenie Boca: "Noi avem de multe ori mintea care discuta cu Dumnezeu, in loc sa se supuna fara discutie". - Nu este oare un comandament prea sever? Dumnezeu pe care il chemam in rugaciunile noastre e bland. - Si rugaciunea e blanda. Rugaciunea trebuie sa fie o mangaiere foarte-foarte subtire a celorlalti. Cum zice Dumnezeu prin prorocul Isaia: "Mangaiati, mangaiati, pe poporul meu". Cand am citit prima oara Biblia, n-am inteles: cum adica sa mangaiem poporul? Apoi am gasit o talcuire la sfintii parinti, care spunea ca prin mangaiat, Dumnezeu intelege si ne cere rugaciunea. Prin rugaciune, cand te rogi pentru cineva, il mangai. Cum am mai spus, noi, la Oasa, ne rugam noaptea. Incepem slujba la trei. Este un sentiment extraordinar ca atunci cand aproape toata lumea doarme, tu sa te duci sa-i mangai cu rugaciunea, pe toti. Ramai acolo in varful muntelui, in biserica, dar totodata te duci si-l mangai pe fiecare, cu rugaciunea ta. Si poate ca unii dintre ei chiar simt, se trezesc mangaiati si nu stiu de cine. E minunat sa mergi asa si sa mangai, fara sa stie celalalt. Prin rugaciunea din biserica pleaca harul, pleaca duhul sfant, e ca un izvor de putere. Tasneste harul si se duce in lume. Dumnezeu nu vrea sa mearga fara noi sa sfinteasca lumea, ci numai prin noi, si atunci pleci si tu cu el, peste tot. Noi, la biserica, ne rugam pentru pacea lumii, ne rugam pentru toti credinciosii, ii insotesti pe toti cei care calatoresc, te duci pe la toti cei care sunt bolnavi, acoperi toata existenta lumii prin harul care vine din biserica. Te duci cu el! Este extraordinar! Daca am simti efectiv ce se intampla acolo, n-am mai putea pleca din biserica. Asa cum am patit cu multi tineri care vin in tabere studentesti la noi si nu mai vor sa plece. Nici acasa, nici la scoala, nici nicaieri. Pur si simplu nu mai vor sa plece din manastire, dintre rugaciuni. Vor sa plece cu harul, sa mearga in lume cu el, sa duca pacea si bucuria la toti. Va dati seama? Faci lucrul lui Dumnezeu si devii ca Dumnezeu. Dumnezeu nu vrea fara tine, nu vrea pamantul fara tine, trebuie sa-l insotesti peste tot. "Dumnezeu n-are nevoie de tanguitori"- E multa iubire in tot ce spuneti. Cu siguranta ca rugaciunea nu poate exista fara ea. - Dintre toate virtutile, rugaciunea inmulteste cel mai mult iubirea. Asa cum faci cand te intalnesti cu un prieten drag sau cu cineva mult iubit, caruia abia astepti sa-i spui totul, totul, ca sa te simti dupa aceea eliberat, asa sa faci si cand mergi sa te intalnesti cu Dumnezeu. Sa spui rugaciunea cu dragoste. Dumnezeu ne iubeste cel mai mult. Sa avem o relatie de iubire in rugaciune, sa ne apropiem de Dumnezeu ca de un prieten drag. Si mai presus de toate, sa nu avem o relatie interesata cu el. Interesul distruge o relatie. Intre oameni, daca exista interes, ei nu pot construi o relatie adevarata. Iar daca intre oameni nu se poate cu interes, nici cu Dumnezeu nu se poate. Alege-l pe Dumnezeu, nu interesul. Vedeti cate fete ale rugaciunii exista? Cate consecinte benefice pentru noi? Mai poti sa nu te rogi? Toate astea le-au trait si stramosii nostri, de asta s-au lipit de Dumnezeu. Au inteles ca rugaciunea iti deschide cerul. Prin rugaciune privesti in cer. Este extraordinar sa privesti in cer mereu.

Sa tragem concluzia ca rugaciunea este marele eveniment al vietii? Taina bucuriei si a linistii sufletesti? - Rugaciunea este o nastere continua. O inaltare continua. O iluminare continua. Asta e adevarata schimbare de care avem nevoie, evenimentul pe care il asteptam. Asta-i noul care ne adauga zi de zi, care ne face sa crestem. De fapt, noul e innoirea mea. Noul sunt eu, cel innoit. Eu maine trebuie sa stralucesc mai mult decat azi. Asta e noul care apare, noua stralucire din viata mea. Intalnirea cu cerul, intalnirea cu Dumnezeu. Un eveniment care valorifica toate evenimentele. Care umple de lumina si de valoare toate intamplarile vietii de zi cu zi. Iti regleaza toata viata. Cu o conditie: sa fii atent la starea ta de rugaciune. Rugaciunea este o stare. O stare pe care poti s-o ai mereu. Chiar si cand nu faci rugaciuni poti sa fii in stare de rugaciune. O stare pe care trebuie s-o urmarim, s-o atingem. Degeaba spui niste cuvinte, daca nu atingi starea de gratie, unirea, intrepatrunderea cu Dumnezeu.- Beatitudinea, apogeul sufletesc al vietii... - Rugaciunea nu inseamna numai sa plangi, inseamna sa si zambesti, sa te bucuri. Cum spunea parintele Teofil: "Draga, dar Dumnezeu n-are nevoie de tanguitori". Cand iubesti pe cineva, poti sa nu zambesti? Nu poti, pentru ca revarsarea asta launtrica iti produce zambetul, zambesti fara sa vrei. Daca am relatia asta de bucurie cu Dumnezeu, e normal sa zambesc. Ma trezesc zambind catre el, ma trezesc imbratisandu-ma cu el. Rasare bucuria in mine ca soarele.

Manastirea Oasa

Cum au luat naştere hramuríle de biserică? Chiar de la începuturile creştinismului, credincioşii au înconjurat cu dragoste, veneraţie şi respect pe eroiii credinţei, adică pe sfinţii lor. Din istoria vieţii şi activităţii Bisericii creştine ştim că, în primele veacuri, când crestinişmul apărea ca.o religie nouă în Imperiul roman, s-a înregistrat cel mai mare număr de sfinţi.

Erau toţi cei care, pătrunşi de adevărurile învăţăturii lui Hristos, primeau moartea cu convingerea că prin aceasta se nasc la viaţa cea nouă, viaţa în Hristos. De aceea şi ziua de pomenire a sfinţilor nu este aceea în care s-au născut, ci ziua în care au trecut la cele veşnice, ziua renaşterii lor spirituale.

Creştinii veacurilor primare ale Bisericii, văzând şi seninătatea cu care sfinţii mucenici şi martiri îşi apărau credinţa şi primeau moartea pentru ea, au nutrit simţaminte de admiraţie, respect si cinstire faţă de aceşti eroi martiri ai credinţei. Ei au adunat şi au înmormântat cu grijă, pietate si dupa un anumit tipic bisericesc rămăşiţele trupeşti ale celor care mureau pentru Hristos şi se adunau în fiecare an, de ziua morţii lor, în jurul mormintelor, pentru a-i pomeni, prin săvârşirea Sfintei Liturghii şi prin citirea actelor vieţii, faptelor şi pătimirii lor. Când creştinismul a început să se dezvolte în libertate, iar cultul divin să ia amploare deosebită, mai ales din secolul al IV-lea, creştinii au zidit biserici pe mormintele martiritor şi mucenicilor, pentru a le păstra mai vie memoria si pentru ai cinsti .

Mai târziu n-a mai fost cu putinţă ca orice lăcaş să fie înălţat pe mormintele de sfinţi şi martiri. Astfel s-a luat obiceiul ca orice lăcaş sfânt să fie închinat, dedicat sau consacrat unui sfânt al Bisericii. Aşa cum fiecare creştin primeşte la botez un nume de sfânt, la fel şi o biserică, atunci când se târnoseşte, adică se sfinţeşte de către episcop sau arhiereu, primeşte numele unui sfânt în cinstea căruia a fost zidită şi care de acum o patronează şi o ocroteşte. Este ceea ce numim hramul bisericii. Icoana a cărui hram il poartă biserica se pictează în exterior, pe faţada vestică a lăcaşului de cult; în interior ea apare pe catapeteasmă, în stânga icoanei Mântuitorului. Multe biserici au un hram principal şi unul secundar. Hramul este cea mai mare sărbătoare a bisericii şi se serbează cu mare fast şi solemnitate.

Pr. Ghica Daniel

Din anul 1992, Biserica îl pomeneşte în rândul sfinţilor pe marele voievod al Moldovei, Stefan, unul dintre cei mai străluciţi conducători ai românilor. Dar cu multe veacuri înainte de canonizarea sa, „sinodul infailibil al poporului“ l-a considerat sfânt, după cum spune cronicarul: „…după moartea lui îi ziceau Sfântul Stefan-Vodă, nu pentru suflet, că este mâna lui Dumnezeu…, ci pentru lucrurile sale cele vitejeşti carele nimeni din domni, nici mai înainte, nici după aceea nu l-au agiunsu“.

Sihastrul Daniil, mărturia căinţei

Cronicarul spune că într-o zi, abătut şi mâhnit din pricina pierderii unei lupte, voievodul Stefan a ajuns la chilia sihastrului Daniil, într-un loc singuratic, în munţi. Sihastrul se ruga. I-a spus lui Vodă să aştepte, până va isprăvi ruga. Apoi l-a primit şi Vodă s-a „ispovedit“ la dânsul. După ce l-a povăţuit şi l-a binecuvântat, sihastrul l-a îndemnat să lupte şi Vodă a prins curaj şi i-a biruit pe duşmani. Acest episod consemnat de cronicar ni-l înfăţişează pe Sfântul Stefan ca pe un voievod smerit şi evlavios. Dincolo de omeneştile lui slăbiciuni, Sfântul Stefan căuta iertarea duhovnicului şi împăcarea cu Dumnezeu. Sihastrul Daniil este mărturia căinţei voievodului, altfel „om cu păcate“, după spusa cronicarului. Smerenia unui voievod care aşteaptă iertare de la un călugăr solitar este, cred, un exemplu rar în istoria capetelor încoronate. De altfel, întreaga lui viaţă şi mai ales neţărmurita iubire faţă de pământul moldav constituie una din cele mai frumoase pagini din istoria lumii.

Neînfricat apărător al Moldovei

Din acel aprilie 1457, când, la locul numit „Direptate“, Moldova i-a ieşit înainte cu „mitropolit, episcopi, egumeni, boieri şi ţărani“, până când a pus mâinile pe piept, la 2 iulie 1504, Stefan cel Mare si Sfânt a ars ca o flacără apărând creştinătatea, Moldova şi Biserica lui Hristos.

De câte ori, în multele-i războaie, nu s-a pus în stare de jertfă?! Neînfricat, şi dânsul, ca altădată împăratul Constantin, Stefan poruncise să aibă în luptă steaguri creştine, brodate în mănăstiri şi sfinţite cu puterea rugăciunii. Ele stau mărturie: unul la Vatoped, în Athos, şi altul pe pământ românesc.

A luptat până când a fost doborât de o rană primită în luptă. şi lupta aceea a fost dreaptă. El n-a vrut pământul nimănui. El a vrut doar să apere Moldova. Alături de calitatea de neînfricat apărător al Moldovei, trebuie să o amintim şi pe aceea de mare ctitor de lăcaşuri sfinte.

Mare ctitor de lăcaşuri sfinte

Câţi domni din istoria lumii se pot mândri cu peste 40 de biserici şi mănăstiri ridicate într-o ţărişoară jefuită şi cotropită în fiecare an. Vorbesc despre marele ctitor mănăstirile sau bisericile de la Putna, Neamţ, Suceava, Probota, Bistriţa, Huşi, Vaslui, Tazlău, Milişăuţi, Pătrăuţi, Baia, Voroneţ, Hârlău, Popăuţi, Dobrovăţ, Volovăţ, Răuseni şi atâtea altele. Pe toate le-a înzestrat cu icoane şi odoare de mare preţ, cu odăjdii şi evanghelii ferecate în aur, clopote şi moşii, cu o mărinimie greu de egalat. Venea adeseori la hramurile marilor mănăstiri şi descăleca de pe calu-i alb, la Neamţu, de înălţare, sau în atâtea locuri din ţara Moldovei. Trebuie să amintim şi de ajutorul pe care Sfântul Voievod l-a dat unor mănăstiri de la Muntele Athos. în primul rând, Mănăstirea Zografu, căreia i-a făcut numeroase danii, fapt ce-l determină pe monahul Isaia din Hilandar să afirme că Mănăstirea Zografu a fost întemeiată de Stefan cel Mare (deşi, în realitate, Stefan era doar un ctitor adăugător, nu fondator). Pentru multele sale danii, Stefan cerea vieţuitorilor de la Zografu: „să-l scrie la Proscomidie pe el, pe soţia sa şi pe copii şi să-i cânte sâmbătă seara un paraclis şi marţea o liturghie şi să-l pomenească până va fi în viaţă, iar după aceea să-i facă în anul întâi pomenirile obişnuite şi apoi să-i facă într-o zi din an seara parastas şi dimineaţa Liturghie“.

Dorinţa de comuniune prin slujbele Bisericii

De asemenea, mănăstirile: „Sf. Pavel“, Vatoped, Grigoriu, Constantimonitu şi altele îl consideră mare ctitor. Dincolo de multele sale danii, trebuie remarcată dorinţa marelui voievod de a fi pomenit la Proscomidie, la Sfânta Liturghie şi la Paraclisul Preacuratei Născătoarei de Dumnezeu. Daniile către bisericile Moldovei arată, pe de o parte, mărinimia ctitorului, iar cererea de a fi pomenit la Proscomidie arată, pe de altă parte, înţelegerea voievodului că Sfânta Liturghie este cea mai importantă slujbă, care şterge păcatele oamenilor, prin jertfa cea nesângeroasă a Domnului.

Icoană a sufletului românesc

Au trecut 550 de ani de când slăvitul Stefan a fost întronizat ca voievod al Moldovei. Trecerea anilor i-a sporit faima. Oriunde mergi în Moldova, vei întâlni zidiri măreţe, mănăstiri, biserici, cetăţi, fântâni, poduri. Dar mai ales, vei întâlni la fiecare casă amintirea unui domnitor neînfricat, luptător, ctitor. şi pe buzele pruncilor şi ale bătrânilor, numele său se rosteşte cu bucurie şi mândrie: „într-însul găsise poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale…“.

„Doamne, numai tu singur ştii ce a fost în inima mea“

La sfârşitul vieţii, marele domn se pregătea de întâlnirea cu Mântuitorul Hristos, Căruia îi închinase viaţa şi Căruia îi ceruse iertare pentru păcatele săvârşite ca un om purtător de trup şi vieţuitor în lume. Vartolomeu Măzăreanu, într-o lucrare, transcrie ultimele cuvinte ale voievodului:„… Doamne, numai tu singur ştii ce a fost în inima mea. Nici eresurile înşelătoare, nici focul vârstei tinereşti n-au putut-o sminti, ci am rămas întărit pe piatra care este însuşi Hristos, pe a căruia Cruce de-a pururea îmbrăţişată la piept ţinând, viaţa mea am închinat-o, nădejde nesmintită printr-însa la părintele veacurilor având, prin care pe toţi vrăjmaşii am gonit şi am înfrânt..“. La ziua pomenirii sale, la 2 iulie, cântăm împreună marelui voievod: „… Apărător neînfricat al credinţei şi patriei străbune, mare ctitor de locaşuri sfinte, Stefane voievod, roagă pe Hristos Dumnezeu să ne izbăvească din nevoi şi din necazuri“.